Fii Sanatos

Balbismul sau bâlbâiala este o tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii care constă în funcţionarea defectuoasă a reglajului verbal, în dezordini intermitente ale pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate urmate de dificultăţi în articularea unor cuvinte. Bâlbâială este termenul cel mai frecvent asociat cu repetiţia sunetelor involuntară, dar el cuprinde de asemenea, ezitări anormale înainte de a vorbi, precum şi prelungirea anumitor sunete, de obicei vocale şi semivocale. Bâlbâiala afectează fluența exprimării. Acesta începe în timpul copilăriei şi în unele cazuri durează pe tot parcursul vieţii. Tulburarea se caracterizează prin întreruperi în producţia de sunete în vorbire, numite "disfluențe." Majoritatea oamenilor produc disfluențe scurte de timp. De exemplu, unele cuvinte sunt repetate, iar altele sunt precedate de "ăăă" sau "îîîî". Disfluențele nu sunt neapărat o problemă, cu toate acestea, pot împiedica comunicarea atunci cand o persoană produce prea multe. Bâlbâiala reprezintă una dintre problemele cu care se confruntă copiii și adolescenții, și este o problemă cunoscută încă din antichitate. Această tulburare a stârnit dintotdeauna interes, fiind emise mai multe ipoteze în ce privește natura ei și tratamentul adecvat.

Balbismul constă în alterarea ritmului vorbirii, ca urmare a unei stări particulare de tensiune intrapsihică, care duce la evitare, repetiții, prelungiri ale sunetelor. Apare la copii în perioadele lor de maximă vulnerabilitate adaptativă, între 3-4 ani, la începutul școlarității sau la pubertate.

Balbismul poate apărea și brusc, după un șoc emoțional sau o situație cu impact psihologic.

Prevalența

Prevalența balbismului la copii este de 3-4%, iar la vârsta adultă - de 1% din populația generală. Raportul băieți-fete este de 3:1.

Studiile retrospective pe indivizii cu balbism descriu un debut tipic între vârstele de 2 și 7 ani (mai ales la vârsta de 5 ani). În 98% din cazuri, debutul survine înaintea vârstei de 10 ani. Debutul este de obicei insidios, întinzându-se pe o perioadã de mai multe luni, în care disfluențele de vorbire, episodice, devin o problemă cronică. Pe măsură ce tulburările progresează, evoluția prezintă ameliorări și agravări. Pe măsură ce copilul devine conștient de dificultățile de vorbire, pot să apară mecanisme de evitare a disfluențelor de vorbire și reacții emoționale. Cercetările arată că un anumit procent se recuperează, estimările mergând de la 20% până la 80%. Unii indivizi cu balbism se recuperează spontan, de regulă înainte de 16 ani.

În ultimele 8 decenii, a început să crească și să se organizeze interesul pentru studierea și înțelegerea cauzelor bâlbâielii, și, ca urmare, s-au realizat schimbări în teoriile etiologiei sau terapiei balbismului. În ultimele 3 decenii, însă , au avut loc schimbări notabile de teoretizare/conceptualizare, susținute de cercetări în domeniu. Astfel, concepția privind etiologia balbismului a parcurs un drum care pune tot mai mult accentul pe genetică. În ce privește neuropsihologia balbismului, atenția a trecut de la caracteristicile neuromusculare periferice ale vorbirii la mecanismul principal al formulării limbajului și al vorbirii, la planificarea și execuția acesteia. În domeniul clinic, tratamentul pentru adulți a trecut de la modificarea balbismului la sporirea fluenței. Pentru copiii preșcolari, a început să capete importanță abordarea indirectă – modificarea ambientului familial, pentru a obține modificări ale limbajului. De asemenea, s-a făcut o trecere considerabilă de la focusarea de pe adultul bâlbâit la copilul mic care se bâlbâie. Prin anii '50, Johnson vorbea despre faptul că bâlbâiala este provocată de reacția negativă a părinților la disfluența normală, dar studiile recente arată că, dimpotrivă, părinții reacționează la disfluența anormală. De aceea, a sporit numărul cercetărilor, care arată că genetica are un rol important în apariția balbismului.

Etiopatogenie

Cauzele incriminate în apariția bâlbâielii la copil/adolescent sunt diverse. După o clasificare destul de recentă, acestea ar fi:

• Factori genetici:
  • ereditatea (dacă unul sau ambii părinți sunt bâlbâiți, riscul pentru copil să dezvolte balbism este mai mare);
  • gemenii monozigoți sunt mai predispuși să dezvolte balbism, față de gemenii heterozigoți.
• Factori psihologici:
  • traume suferite în copilăria mică;
  • caracteristici de personalitate, ca emotivitate crescută, etc.
• Factori de mediu:
  • comportament inadecvat al părinților, care fixează tulburarea, în loc să o înlăture (reproșuri, atragerea atenției, etc.);
  • perfecționismul părinților, în ce privește vorbirea copilului;
  • presiunea exercitată de către mediul școlar (limită de timp, ritm accelerat al activităților, etc.).
  • evenimente diverse din viața familiei copilului (nașterea unui alt copil în familie, intrarea în primul an de școală, schimbarea școlii, schimbarea domiciliului, divorțul părinților sau alte traume afective, etc.).

Dintr-un alt punct de vedere, principalele cauze ale bâlbîielii, cunoscute prin diverse cercetări până azi, pot fi enumerate astfel :

• ipoteze psihologice
• cauze musculare
• tulburări ale dominanței emisferice
• disfuncții cortico-subcorticale – implicația talamusului
• modificări specifice biochimice
• leziuni neurologice.

Dintre ipotezele psihologice, se subliniază observația, conform căreia bâlbâiala dispare atunci când balbicul vorbește singur. Copilului îi este teamă în primul rând de propria bâlbâială (reacțiile laringiene care o însoțesc, reacțiile emoționale intense). La început, teama se centrează mai mult pe persoane decât pe situații. În al doilea rând, se dezvoltă teama de situații de vorbit (la școală în fața profesorului, în public).

Clasificare

Literatura de specialitate prezintă patru forme clinice ale balbismului: Fiți cu noi pe facebook:

• forma clonică (primară), manifestată prin repetarea explozivă, necontrolată a suntelor sau silabelor
• forma tonică, manifestată printr-un blocaj subit în vorbirea fluentă din cauza apariţiei încordării musculare
• forma mixtă, fie cu predominanţă clonică (balbismul clono-tonic), fie cu predominanţă tonică (balbismul tono-clonic)
• balbismul neurogen, în care tulburarea apare din cauza unei deficienţe în zona vorbirii din creier – disfuncţia semnalelor nervoase spre nervi şi musculatura utilizată în vorbire.

Această perturbare este caracterizată prin repetiții frecvente sau prelungiri ale sunetelor sau silabelor. Pot fi implicate și alte tipuri de disfluență a vorbirii, incluzând interjecții, cuvinte întrerupte, blocaj audibil sau mut, circumlocuțiuni (substituiri de cuvinte cu scopul de a evita cuvintele problematice), cuvinte produse cu un exces de tensiune fizică și repetarea unor întregi cuvinte monosilabice. Perturbarea fluenței interferează cu performanța școlară sau profesională ori cu comunicarea socială. Intensitatea perturbării variază de la o situație la alta și adesea este mai severă când există o presiune specială de a comunica (de exemplu prezentarea unui referat la școală, interviu).

Existã 4 elemente, unanim recunoscute de specialiștii din domeniu pentru evaluarea bâlbâiellii: Fiți cu noi pe facebook:

• Ezitarea - copilul începe cuvântul, sau silaba, dar ezită în a-l completa.
• Repetiția - copilul pronunță cuvântul sau silaba corect, dar le repetă integral.
• Prelungirea - copilul pronunță silaba, prelungind-o.
• Blocajul - copilul este incapabil să înceapă un cuvânt sau o silabă.

DSM-IV TR introduce, ca elemente de diagnostic psihiatric, perturbarea în fluența normală și în timpul de structurare a vorbirii, care este inadecvat pentru vârsta individului. Această perturbare este caracterizată prin repetiții frecvente sau prelungiri ale sunetelor sau silabelor. Pot fi implicate și alte tipuri de disfluență a vorbirii, incluzând interjecții, cuvinte întrerupte, blocaj audibil sau mut, circumlocuțiuni (substituiri de cuvinte cu scopul de a evita cuvintele problematice), cuvinte produse cu un exces de tensiune fizică și repetarea unor întregi cuvinte monosilabice. Perturbarea fluenței interferează cu performanța școlară sau profesională ori cu comunicarea socială. Intensitatea perturbării variază de la o situație la alta și adesea este mai severă când există o presiune specială de a comunica (de exemplu prezentarea unui referat la școală, interviu).

Existã 4 elemente, unanim recunoscute de specialiștii din domeniu pentru evaluarea bâlbâiellii: Fiți cu noi pe facebook:

• Ezitarea - copilul începe cuvântul, sau silaba, dar ezită în a-l completa.
• Repetiția - copilul pronunță cuvântul sau silaba corect, dar le repetă integral.
• Prelungirea - copilul pronunță silaba, prelungind-o.
• Blocajul - copilul este incapabil să înceapă un cuvânt sau o silabă.

Farmacoterapia folosită cel mai adesea în tratarea balbismului include următoarele tipuri de medicamente:

• miorelaxante/decontracturante: tolperisonă, clorzoxazonă;
• anxiolitice și sedative: tioridazină, levomepromazină, diazepam, alprazolam;
• antidepresive: sertralina, imipramina.

Ca urmare a muncii de cercetare desfășurate în domeniu pe parcursul a câtorva decenii de cercetări, au fost puse la punct câteva tehnici de ordin comportamental, bazate pe învățarea unui nou ritm expresiv: Fiți cu noi pe facebook:

1. Training-ul legat de luarea la cunoștință.
   • Aceasta îi permite persoanei cu balbism să își conștientizeze balbismul. În general, balbicii nu sunt conștienți decât de 28% din perturbările lor de tip balbic.
   • Conștientizare facilitează diminuarea balbismului. La început, terapeutul îi dă subiectului definiția balbismului și îi semnalează prezența acestuia. Acesta trebuie să își identifice conduitele balbice. Această fază a terapiei continuă până când subiectul identifică 80% din bâlbâieli pe parcursul a două ședințe consecutive.
     
     
2. Regularizarea respirației, care include următoarele activități:
   • Evidențierea inconvenientelor. Subiectul enumeră inconvenientele și frustrările determinate de balbism.
   • Antrenamentul într-o metodă de relaxare. Subiectul se relaxează la începutul fiecărei ședințe, adoptând o poziție destinsă, închide ochii și respiră profund și lent.
   • Anticiparea balbismului. Subiectul face o pauză în momentul în care prevede bâlbâiala.
   • Activitățile incompatibile. Subiectul încetează să vorbească în timpul bâlbâielii. Expiră și inspiră lent, destinde mușchii pieptului și gâtului și emite cuvintele dorite.
   • Antrenamentul corectiv. După o bâlbâială, subiectul reîncepe activitățile incompatibile, la indicația terapeutului.
   • Antrenamentul preventiv. Dacă subiectul anticipează bâlbâiala, practică activități incompatibile.
   • Practica pozitivă. Subiectul face activități structurale cu terapeutul, în scopul de a-i ameliora abilitățile verbale.
   • Suportul social. Subiectul explică membrilor familiei și prietenilor noile sale obiceiuri de limbaj. Solicită apropiaților să comenteze progresele sale și să-i reamintească să utilizeze metoda.
   • Exerciþii în public. Subiectul caută și înfruntă situații dificile, pe care le evita înainte.
   • Exerciții postterapie. Subiectul este încurajat să continue tratamentul.
     
     
3. Creșterea gradată a debitului verbal. Facilitează integrarea respirației regularizate, permițând introducerea unor obiective proxime. Această fază a terapiei este introdusă pe parcursul a două ședințe consacrate învățării regularizate. La început, subiectul vorbește cu o viteză de 50 SPM, utilizând respirația regularizată. Pentru atingerea acestui obiectiv, terapeutul cronometrează câteva eșantioane din conversația pacientului său. La această viteză, fiecare cuvânt este pronunțat lent, ceea ce facilitează abilitatea verbală. Dacă subiectul menține această viteză și emite 3% SB în timpul a două ședințe consecutive, debitul verbal va fi crescut la 75 SPM (+20). Această creștere este menținută până când subiectul atinge cel puțin debitul verbal dinaintea terapiei cu <3% SB în timpul a două ședințe consecutive / subiectul sau terapeutul nu prevăd nici un progres.
   
   
4. Restructurarea cognitivă - are ca scop corectarea cognițiilor negative, inadecvate ale subiectului. Acesta își exprimă gândurile sale negative și automate cu privire la balbismul sau în diferite situații sociale. Cu ajutorul terapeutului, el evaluează dimensiunile iraționale și inhibitorii. Formulează noi gânduri raționale și productive, care facilitează reducerea anxietății sociale.
   
   
5. Practica în grup. Se recomandă alcătuirea unor grupuri terapeutice formate din balbici, în scopul generalizării beneficiilor terapiei, sugestii noi pentru depășirea situațiilor dificile, învățarea unor noi strategii de rezolvare a problemelor, precum și antrenamentul abilităților sociale. 6. Consilierea părinților în aplicarea metodelor învățate și acasă. Împreună cu aceștia, se identifică atitudinile negative dezvoltate în ce privește copilul balbic. Câteva atitudini sunt esențiale în raport cu copilul. Astfel:
   • evitarea blamării copilului în timpul ezitărilor
   • evitarea întreruperii copilului în timp ce vorbește
   • evitarea finalizării cuvintelor sale înainte ca acesta să o facă
   • evitarea finalizării frazelor sale
   • evitarea anticipării a ceea ce copilul încearcă să spună
   • evitarea chestionării copilului fără oprire sau fără a-i acorda timp de răspuns
   • evitarea corectării constante a comportamentului verbal al copilului, critica diminuată
   • acordarea de laude în cazul în care se exprimă cu o mai bună fluiditate
   • orientarea interesului spre copil, când copilul li se adresează, arătând atenție și interes față de ceea ce spune copilul
   • diminuarea propriului debit verbal – vorbirea lentă
   • utilizarea unui limbaj simplu
   • identificarea și modificarea împrejurărilor în care copilul ezită mai mult să vorbească
   • încurajarea copilului de a vorbi în timpul situațiilor care îi facilitează un bun debit verbal.

Balbismul este o tulburare care diferă de la caz la caz în fluctuație și severitate. Pe parcursul evoluției în timp, persoana care se bâlbâie poate prezenta atât perioade de ameliorare spontană, cât și perioade de agravare.

De asemenea, și patternul de disfluență se schimbă în timp. Astfel, deși la debut apare doar la anumite cuvinte, ulterior, poate să se extindă la mai multe cuvinte/expresii verbale, tinzând să se cronicizeze. Cu cât intervenția medico-psihosocială este mai precoce, cu atât șansele de recuperare sunt mai mari.

Copilul aflat la pubertate și adolescentul pot dezvolta și alte tulburări psihice asociate (tulburări emoționale), având în vedere faptul că el este conștient de efectele în plan social a tulburării de care suferă.

Prognosticul pentru adolescenții și adulții cu balbism este rezervat, iar tratamentul la această vârstă  urmărește identificarea trăsăturilor lor de personalitate, care mențin comportamentul și tratarea acestora prin psihoterapie. Fiți cu noi pe facebook: